După trei săptămâni de ședere la Chicago, seara de luni, 14 aprilie, este a doua pe care n-o petrec împreună cu Mircea și Christinel Eliade. Studenții de la Disciples of the Divinity School House, unde sunt găzduit, au lunea o cină în comun. Aș vrea să ne cunoaștem mai bine. Contrar așteptărilor mele, cina se termină la 7. Aș mai avea timp să trec pe la ei,cu pretextul de a mânca împreună un cantalup. De o săptămână, Mircea Eliade are dureri crepusculare atroce în coșul pieptului și e cuprins de o ciudată oboseală. În primele două săptămâni după venirea mea, am lucrat amândoi cu spor la diverse lucruri – între altele, la trierea materialelor salvate din incendiul care i-a devastat parte din biroul de la Meadville Theological Seminary, la 18 decembrie 1985. În fond, paguba materială a fost redusă: toate hârtiile importante au fost salvate. Au pierit cărți și scrisori numai. Pentru Mircea Eliade, însă, incendiul a avut o altă semnificație. Mi-a repetat de atâtea ori că lumea este un camuflaj, că e plină de semne care trebiuie descifrate cu răbdarea unui ghicitor în pietre, încât cred că-l înțeleg. Se gândește oare la romanul Lumina ce se stinge, la focul care consumă biblioteca și pe savant împeună cu ea?
(Jurnal, 4 aprilie 1986, despre seara petrecută la Christinel și Mircea Eliade, împreună cu fiziciana Sanda Loga: „M.E. citește foarte mult despre Life after Life și e convins că moartea e un „semn de lumină.” Repetă asta de mai multe ori. Christinel și S.L. numesc autorii a două cărți, care au adunat mărturiile unor oameni scăpați ca prin minune de la moarte. De fapt, de 30 și mai bine de ani, aceasta e una din marile teme ale literaturii sale.” Jurnal, 5 aprilie: „Oare pe cine încerca să convingă de cele de mai sus, pe noi, ori pe sine însuși? Și una, și alta, cred. Și poate că universul conține, printre altele, și acest vicleșug: că dacă cineva își construiește un „palat în ceruri” – orice fel de palat! – se va duce să locuiască acolo în eternitate. Poate că totuși paradisurile există. Cât despre infern, nu sunt sigur: infernul ar putea fi doar uitare. Deși un bun muncitor probabil că va reuși să-și clădească un infern dincolo.”)
Duminică după prânz ne-am plimbat împreună ca să admirăm florile abia răsărite pe peluze (Mircea Eliade admiră peluzele americane și lărgimea străzilor: „Aici poți respira, nu e înghesuit ca în Europa.”) Mi-a părut iarăși cum îl știu de mai bine de zece ani, fremătând de curiozitate pentru orice, iradiind din toată ființa un amestec unic de bunătate, tensiune intelectuală, pace și seninătate. Nu părea nici obosit, nici deprimat. În cadrul schimburilor active de cărți care au loc începând din seara venirii mele, îi promit să-i caut pentru a doua zi nuvela nuvela Lighea de Tomasi di Lampedusa.
Seara suntem invitați cu toții la celebra indianistă Wendy O`Flaherty și la băiatul ei, Michael, împreună cu nu mai puțin celebrul filozof David Tracy, numit de curând Service Distinguished Professor. Christinel și Mircea Eliade sunt centrul serii. Pentru prima dată în ultimele zile, el cinează fără dureri. Suntem cu toții optimiști, cu atât mai mult cu cât ultimele analize, făcute în urmă cu vreo două săptămâni, au fost perfecte. Satisfăcut, mă întorc acasă cu gândul că marți vom relua lucrul și că, poate, Mircea Eliade va renunța la spaima de magnetofon și va începe să dicteze o nuvelă. Durerile care l-au chinuit până acum nu pot fi decât una din nenumăratele șicane ale artritei, aceeași care-l împiedică să scrie.
Luni, 14 aprilie, după ora 7 seara, studenții sunt angajați în lungi convorbiri telefonice, astfel încât linia nu e liberă vreme de o jumătate de oră. Telefonul la care Christinel răspunde de obicei sună în gol. O invitație de ultimă oră? Puțin probabil. Telefonul este iarăși luat în primire de o studentă. Camera mea e invadată de sunete de clopot mai puternice ca de obicei (Christinel mi-a explicat că la capela de alături există un carillon la care tinerii exersează; dar acestea sunt glasuri de clopote mari care răsună adânc în clădire). Încerc să-mi alung gândurile sinistre. Fără îndoială, trebuie să existe o explicație simplă pentru absența lor de acasă; de exemplu, s-au dus la Quadrangle Club să cineze. Dar acolo se duc doar miercurea. Încă de două ori telefonez fără răspuns. După 8, telefonul meu intră în pană. Încerc până la 10 să-l animez, dar fără de folos.
Marți, la ora 9, de cum intru în birou, sunt informat de directoarea administrativă a facultății că mi-au găsit un apartament. Alerg să închiriez o mașină. La ora 11, când mă întorc să-mi iau lucrurile, găsesc o notă în ușă: Christinel se află la spital, Mircea Eliade este în Intensive Care Unit în urma unui atac de congestie cerebrală. La 11:30 intru pe ușa rezervei D 505 de la etajul V al spitalului universitar Bernard Mitchell, unul dintre cele mai bune din lume. Cu mâna lui Christinel în mâna lui stângă, Mircea Eliade îi zâmbește, apoi îmi zâmbește și mie cu aceeași căldură care este numai a sa. Ne înțelege perfect, dar nu poate vorbi: atacul i-a atins partea stângă a creierului, nu se știe cât de grav. Partea dreaptă a corpului îi este, probabil temporar, paralizată.
Chistinel mă ia deoparte și îmi povestește că luni, în jurul orei 6, Mircea Eliade i-a cerut cartea lui Emil Cioran Exercices d`admiration și s-a așezat în fotoliul lui preferat de catifea verzuie ca să citească. Zece minute mai târziu, stătea în fotoliu zâmbind nemișcat, cu cartea deschisă în brațe. Crezând că e vorba de o glumă, Christinel l-a strigat o dată, de două ori, fără răspuns. A alarmat imediat niște buni prieteni, pe profesorul Lacoque și soția sa, iar salvarea l-a transportat la spital în nu mai mult de 20 de minute.
Doctorii erau optimiști: desigur, următoarele zile aveau să fie hotărâtoare, dar congestia părea relativ ușoară. Șansele de a se restabili complet erau, în acea primă zi, de 50%. Dovedind un devotament pe care aveam să-l înțeleg în cele aproape opt zile de veghe la căpătâiul lui Mircea Eliade, lângă rezervă se aflau deja decanul facultății, profesorul Frank Gramwell, David Tracy, Wendy O`Flaherty, fiziciana Sanda Loga, mai târziu profesorul Jerry Brauer, profesorii Joseph Kitagawa și Eveline Kitagawa, Paul Ricoeur cu soția și mulți alții.
În tot acest timp, Mircea Eliade e alert, își potrivește ochelarii ca să-și recunoască vizitatorii, zâmbește și mai ales îi propune soției sale un joc, care va fi și ultimul său gest înainte de a-și pierde definitiv conștiința: îi arată verigheta, prinsă cu o sârmă verde ca să nu-i alunece de pe deget, îi strânge afectuos mâna, pune verigheta lui alături de a ei, încearcă să-i ducă mâna la buze ca să i-o sărute. În rezervă nu se varsă lacrimi. Christinel și le șterge afară, iar lângă el rostește fără încetare încurajări.
Știu că mulți oameni sunt, ca și mine, profund legați de Mircea Eliade. Dar purtarea prietenilor săi americani este uimitoare: decanul Gramwell și David Tracy își vor anula fiecare o călătorie, petrecându-și ziua întreagă la spital. Iar măsura devotamentului lor avea să se vadă abia în zilele următoare. Profesorul Nathan Scott, un venerabil pastor anglican de culoare, fost coleg al lui Mircea Eliade, e anunțat de internarea acestuia și sfătuit să nu vină încă la Chicago. Mircea Eliade a lăsat dispoziție ca el să-i administreze extrema oncțiune, ca semn de înfrățire între rase și religii. Deocamdată însă, Mircea Eliade pare în afara oricărei primejdii. Zilele următoare vor fi cruciale, dar suntem foarte optimiști. Christinel e hotărâtă să-l vegheze în fiecare clipă, iar el însuși, deși incapabil să o spună, pare decis să recupereze.
Relatarea tuturor acestor fapte și nume își are, după cum cred, importanța ei în economia biografiei lui Mircea Eliade. Transparentă dintru început (cine nu-și amintește de paginile din Amintiri vorbind de pătrunderea copilului într-o cameră plină de mister, pagini pe care Saul Bellow le-a citit în fața celor peste 1200 de oameni adunați la serviciul funerar?), existența lui Mircea Eliade trebuie să-și găsească o cronică exactă până în ultimele-i clipe. Mai mult, niciun amănunt al acestor opt zile de veghe nu e lipsit de sens. O moarte nu seamănă cu alta, deși, probabil, există anumite modele cărora toate morțile li se conformează mai mult sau mai puțin. Moartea ciobanului din Miorița nu e la fel cu aceea a Doamnei Bovary, iar crucificarea lui Isus nu seamănă cu sfârșitul lui Buddha, cunoscut sub numele de parinirvâna.
CONTINUARE, AICI
Comments