Iată că, de azi dimineață, am pierdut o prietenă aici pe pământ și avem una în plus acolo sus, printre îngeri.
Nu mă pricep să scriu despre moarte. Lăsându-i taina întreagă, voi depăna amintiri:
Îmi amintesc cât de bucuros era profesorul nostru în acea zi de miercuri, 7 octombrie 1998, la Sala Dalles din București. Reușise, în sfârșit, să o aducă pe Annick de Souzenelle în România.
Și se pare că doamnei i-a plăcut aici, în acest spațiu latin dar ortodox, așa că a revenit de multe ori, cu aceeași bucurie, bucurie pe care, de altfel, o dăruia, discret, oricui știa să asculte....
Despre pelerinajele ei la mănăstirile din Nordul Moldovei, alții sunt în măsură să vorbească...
Ce rămâne în urma unui om? Profesorul nostru a răspuns acestei întrebări cu mulți ani în urmă, la plecarea altui prieten: Rămâne un spațiu de disponibilitate.
După Annick rămân, desigur, cărțile ei, exemple de limpezime dusă până la frontiera inefabilului, lecturi care ne cheamă periodic spre limpezirea proprie.
Și nu este întâmplător, poate, că Annick de Souzenelle ne părăsește tocmai când pe cerul Orientului Mijlociu zumzăie dronele, acești țânțari hi-tech care aduc nimicirea....[1]
Să ne rugăm, așadar. Să o însoțim cu rugăciunile noastre, recunoscători pentru șansa de a o fi întâlnit aici, pe tărâmul exilului nostru și de a ne aminti, împreună, ținutul din care venim...
[1] Vezi Annick de Souzenelle, Egiptul Interior – Cele Zece Plăgi ale Sufletului, p. 78 (Ed. Amarcord, Timișoara, 2001).
Comments