Grupul national de studiu si practica YOGA
Organizatie membra a Uniunii Europene de Yoga



Lărgind cercul compasiunii

Lărgind cercul compasiunii


Atunci cand vorbim despre compasiune, de obicei ne gandim la a lucra cu cei mai puţin norocoşi decat noi. Deoarece noi avem şanse mai mari, o educaţie mai bună, sănătate mai bună, ar trebui să fim plini de compasiune faţă de cei care nu au parte de toate acestea. Totuşi, în lucrul cu învăţăturile asupra a cum să trezim compasiunea şi în încercarea de a-i ajuta pe alţii, putem ajunge să realizăm că acţiunea compasionată implică să lucrăm cu noi înşine la fel de mult cat lucrăm cu ceilalţi. Acţiunea plină de compasiune este o practică, una dintre cele mai avansate. Nu există nimic mai avansat decat relaţionarea cu ceilalţi. Nu există nimic mai avansat decat comunicarea – comunicarea plină de compasiune.

A relaţiona cu ceilalţi fiind plin de compasiune este o provocare. Cu adevărat comunicarea din inimă şi a fi acolo pentru altcineva – copilul nostru, pereche, părinte, client, pacient sau un om fără casă care locuieşte pe stradă – înseamnă să nu te închizi pentru acea persoană, ceea ce înseamnă în primul rand să nu te închizi faţă de tine însuţi. Aceasta înseamnă să ne permitem să simţim ceea ce simţim şi să nu alungăm aceste simţăminte. Înseamnă să acceptăm fiecare aspect din noi înşine, chiar şi părţile care nu ne plac. Pentru a face aceasta avem nevoie de deschidere, care în buddhism este numită uneori emptiness (stare de gol, vid) – să nu ne fixăm, să nu ne agăţăm de nimic. Numai într-un spaţiu deschis, în care nu judecăm, putem recunoaşte ce anume simţim. Numai într-un spaţiu deschis - în care nu suntem absorbiţi în propria versiune a realităţii - putem noi vedea, auzi şi simţi cine sunt cu adevărat ceilalţi, ceea ce ne permite să fim cu ei şi să comunicăm propriu-zis cu ei.

De curand am vorbit cu un om bătran care trăieşte pe străzi de patru ani. Nimeni nu se uită vreodată la el. Poate că cineva îi dă nişte mărunţiş, dar nimeni nu-l priveşte în ochi, nu-l întreabă cum o duce. Sentimentul că el nu există pentru ceilalţi oameni, senzaţia de singurătate şi izolare sunt intense. Mi-a reamintit că esenţa vorbirii pline de compasiune sau a acţiunii pline de compasiune este să fii acolo pentru oameni, fără a te da înapoi îngrozit, înfricoşat sau înfuriat.

A fi plin de compasiune este un comandament destul de înalt. Noi toţi suntem în relaţie în fiecare zi din viaţa noastră, dar, în mod special dacă facem parte dintre cei care doresc să-i ajute pe ceilalţi – oameni bolnavi de cancer, oameni bolnavi de SIDA, femei abuzate, copii maltartaţi, animale chinuite, pe oricine este rănit - vom constata destul de repede că, acea persoană pe care vrem să o ajutăm va declanşa probleme nerezolvate în noi. Chiar dacă vrem să ajutăm, şi poate ajutăm pentru cateva zile, o lună sau două, mai devreme sau mai tarziu cineva va intra pe acea uşă şi ne va apăsa toate butoanele.[notă: expresia cred că vine de la formularea făcută de Gurgieff precum că „omul este o maşină”; Joko Beck făcea analogia cu mixerul: dacă apăsăm butonul, mixerul nu are alternativă – trebuie să pornească! Dacă cineva îţi apasă butonul furiei adresandu-ţi injurii, sau îţi apasă butomul mandriei complimentandu-ţi calităţile pe care nu le ai, dacă esti „treaz” ai mai multe alternative.] Vom ajunge să uram acei oameni, sau să fim speriaţi de ei, sau să simţim că nu mai putem să avem de a face cu ei. Aceasta este întotdeauna adevărat, dacă suntem sinceri în privinţa dorinţei de a-i ajuta pe ceilalţi. Mai devreme sau mai tarziu, toate problemele noastre nerezolvate vor ieşi la suprafaţă; ne vom confrunta cu noi înşine.

Cand l-am auzit ultima dată vorbind, Bernard Glassman Roshi, un învăţător de zen care conduce un proiect pentru cei fără locuinţă în Yonkers - New York, a spus ceva care m-a lovit: a spus că de fapt el nu face această muncă pentru a-i ajuta pe ceilalţi; o face deoarece simte că ajungand în zone ale societăţii pe care le-a respins este acelaşi lucru cu a lucra cu părţi din sine pe care le-a respins.

Cu toate că aceasta este gandirea buddhistă obişnuită, este dificil de trăit în acest fel. E dificil chiar să auzi că ceea ce respingem acolo în afară este ceea ce respingem în noi înşine şi ceea ce respingem în noi înşine este ceea ce vom respinge în afară. Însă, în rezumat, aşa merg lucrurile. Dacă ne considerăm pe noi înşine fără sorţi de izbandă şi renunţăm la noi înşine, la fel vom face şi în cazul lor. Cand ne urîm pe noi înşine, îi vom urî şi pe ceilalţi. În măsura în care avem compasiune pentru noi, în aceeaşi măsură vom avea compasiune pentru ceilalţi. A avea compasiune începe şi se sfarşeşte cu a avea compasiune pentru toate acele părţi nedorite din noi înşine, toate acele imperfecţiuni pe care noi nici nu dorim să le privim. Compasiunea nu este un gen de proiect de auto-îmbunătăţire sau ideal la înălţimea căruia încercăm să trăim.

În învăţăturile mahayana există un îndemn care spune: “Adu toate învinuirile către tine.” Esenţa acestui îndemn este: “cand doare aşa de tare, este pentru că mă agăţ (ataşez) aşa de strans.” Nu înseamnă că ar trebui să ne pedepsim singuri lovindu-ne. Nu îndeamnă către martiriu. Ceea ce spune este că durerea vine din ataşarea atat de stransă de ideea că “lucrurile să fie aşa cum vreau eu” şi că una din principalele ieşiri pe care le folosim atunci cand nu ne simţim confortabil, cand ne găsim într-o situaţie nedorită sau într-un loc nedorit, este să învinuim.

În mod obişnuit ridicăm o barieră numită învinuire care ne opreşte de la a comunica în mod natural cu ceilalţi, barieră pe care o fortificăm cu concepţiile noastre despre cine are dreptate şi cine greşeşte. Facem acest lucru cu cei care ne sunt cei mai apropiaţi, o facem cu sistemele politice, cu tot felul de lucruri care nu ne plac la apropiaţii noştri sau la societatea în care trăim. Este o modalitate foarte comună, străveche şi bine perfecţionată pe care o folosim pentru a ne simţi mai bine. Îi învinuim pe ceilalţi. Învinuirea este o cale de a ne proteja inimile, de a încerca să protejăm ceea ce e moale, deschis şi gingaş în noi înşine. În loc să resimţim acea durere, ne repezim pentru a găsi un loc confortabil.

Îndemnul este o sugestie ajutătoare şi interesantă cum că am putea începe să modificăm tendinţa obişnuită, adanc aşezată, străveche, de a ne agăţa de “a avea totul aşa cum vrem noi”. Modul de a începe această modificare ar fi ca atunci cand simţim nevoia de a învinui, să încercăm să ne conectăm la cum se simte să fim atat de agăţaţi de noi înşine. Cum se simte să învinuieşti? Cum se simte să respingi? Cum se simte să urăşti? Cum se simte să fii cuprins de indignare, revoltat “în mod îndreptăţit”?

În fiecare dintre noi există multă de blandeţe, multă de sensibilitate. Atingerea acestui loc deosebit de vulnerabil trebuie să fie punctul de plecare. De fapt despre aceasta este compasiunea. Atunci cand ne oprim din învinuire suficient timp pentru a ne acorda spaţiul deschis în care să ne simţim locul nostru deosebit de vulnerabil, e ca şi cum ne-am coborî pentru a atinge o rană mare care se află chiar dedesubtul scutului protector pe care îl construieşte învinuirea.

Cuvintele buddhiste cum ar fi “compasiunea” sau “emptiness” (stare de gol, vid) nu semnifică mare lucru pană cand nu începem să ne cultivăm abilitatea înnăscută de a fi simplu acolo cu durerea, cu o inimă deschisă şi bunăvoinţa de a nu încerca imediat să avem teren solid sub picioare. De exemplu, dacă ceea ce simţim este furie cumplită, în mod obişnuit presupunem că sunt numai două moduri de a relaţiona cu furia. Unul este de a-i învinui pe ceilalţi. Dăm vina pe altcineva. Cealaltă alternativă este să ne simţim vinovaţi de furia noastră şi să ne auto-învinovăţim pentru aceasta.

Învinuirea este un mod de a ne solidifica-consolida-întări pe noi înşine. Nu numai că ridicăm degetul acuzator cand ceva este “rău”, dorim de asemeni să facem lucrurile “bune.” În orice relaţie căreia îi suntem credincioşi: căsătorie, a fi părinte, a fi angajat sau a fi membru al unei comunităţi spirituale, putem să descoperim că ne dorim să facem relaţia mai “bună” decat este, deoarece suntem un pic nervoşi-tensionaţi. Poate că nu se ridică la standardele noastre, aşa că o ajustăm şi o reajustăm şi tot încercăm s-o facem extrem de corectă. Din raţiuni spirituale binevoitoare spunem oricui că soţul, soţia, copilul, învăţătorul sau grupul de sprijin fac un anumit lucru antisocial. Sau ajungem la anumite credinţe dogmatice şi ne agăţăm de ele cu o răzbunare, din nou pentru a ne consolida terenul. Avem un fel de simţămant că trebuie să facem lucrurile bine în acord cu anumite standarde. Dacă nu mai putem continua să rămanem într-o relaţie, atunci o destrămăm şi o facem “rea”, pentru că credem că aceasta este singura alternativă. Ceva “bun” sau ceva “rău”.

Începand cu noi înşine. Ne apreciem ca buni sau răi (pricepuţi sau nepricepuţi, realizaţi sau rataţi) în fiecare zi, în fiecare săptămană, în fiecare lună şi în fiecare an al vieţii noastre. Simţim că trebuie să fim buni pentru a ne simţi bine. Nu vrem să greşim, pentru că atunci ne vom simţi rău. Însă am putea fi mai plini de compasiune faţă de toate părţile din care suntem alcătuiţi. Cand ne simţim buni, putem să privim la aceasta. A ne simţi buni ne poate face să ne simţim bine; putem fi pe deplin siguri de cat de buni suntem şi să avem o mulţime de oameni care să fie de acord cu noi în privinţa a cat de buni suntem. Dar să presupunem că cineva nu este de acord cu noi. Atunci ce se întamplă? Ne înfuriem şi devenim agresivi? Dacă privim chiar acel moment al furiei şi agresiunii, am putea vedea că din acest „material” se construiesc războaiele. Din acest „ material” se construieşte ura în toate formele ei: din sentimentul că noi trebuie să avem dreptate, din a fi „loviţi” şi „în mod justificat indignaţi” atunci cand cineva nu este de acord cu noi. Pe de altă parte, atunci cand ne simţim răi, cand suntem convinşi că nu suntem buni, cand ne asigurăm că suntem răi, putem privi şi la această situaţie. Întreaga chestiune a binelui şi răului ne blochează funcţionarea şi ne face lumea mai mică. Dorinţa ca situaţiile şi relaţiile să fie solide, permanente şi să le putem înţelege, face greu de văzut esenţa problemei, care este aceea că lucrurile sunt în mod fundamental groundless. (fără o bază în raţiune sau fapte, fără motiv, arbitrare)

În loc să-i considerăm pe ceilalţi buni sau răi, sau să acumulăm în noi auto-caracterizări ca bun sau rău, există o cale de mijloc, o cale de mijloc foarte puternică. O putem vedea ca mersul în echilibru pe barnă, fără să aluneci nici în stanga, nici în dreapta. Această cale de mijloc implică să nu ne agăţăm atat de strans de versiunea noastră. Implică să ne păstrăm inima şi mintea deschise suficient timp pentru a întreţine ideea că atunci cand facem lucrurile greşit, o facem dintr-o dorinţă de a obţine un anumit fundament sau securitate. La fel, atunci cand facem lucrurile bine, de asemenea încercăm să obţinem un anumit fundament sau siguranţă. Pot fi mintea noastră şi inima noastră suficient de mari pentru a rămane în acel spaţiu în care nu suntem în întregime siguri în privinţa a cine este bun şi cine este rău? Putem noi să nu avem o agendă în momentul în care intrăm într-o cameră cu altă persoană, să nu ştim dinainte ce vom spune, să nu caracterizăm anticipat acea persoană ca bună sau rea? Aceasta este o practică puternică, pentru că vom fi permanent în starea de a ne grăbi să ne regăsim sentimentul de siguranţă – prin a ne caracteriza pe noi înşine ori pe ceilalţi, ca buni sau răi. Însă adevărata comunicare poate avea loc numai în acel spaţiu deschis.

Indiferent despre cine este vorba, despre noi înşine, despre partenerii noştri, despre copii noştri, şefii noştri, sau despre situaţia politică, este mult mai temerar să nu excludem pe nimeni din inima noastră şi să nu-l considerăm pe celălalt ca duşman. Dacă începem să trăim în acest fel, vom descoperi că nu mai putem considera lucrurile ca fiind complet bune sau complet rele, deoarece lucrurile sunt mult mai nesigure şi jucăuşe decat această caracterizare. Totul este ambiguu; totul este mereu schimbător şi instabil, şi sunt tot atat de multe abordări ale unei anumite situaţii cate persoane sunt implicate. A încerca să găsim un bine şi un rău absolut este o şmecherie pe care ne-o facem nouă pentru a ne simţi în siguranţă şi confortabil.

Aceasta duce la o problemă mai mare, care se află la un nivel mai fundamental, pentru noi toţi: Cum vom reuşi vreodată să schimbăm ceva? Cum va fi vreodată mai puţină agresiune în univers şi nu mai multă? Şi putem mege mai departe la nivel personal: Cum voi putea să învăţ să comunic cu cineva care mă răneşte sau cu cineva care răneşte multă lume? Cum să vorbesc cu cineva astfel încat să aibă loc anumite schimbări? Cum să comunic astfel încat spaţiul să se deschidă şi împreună să accesăm acel nivel de inteligenţă pe care cu toţii îl avem? Într-o întalnire potenţial violentă, cum să comunic astfel încat niciunul dintre noi să nu se înfurie şi să devină agresiv? Cum să comunic din inimă astfel încat o situaţie blocată să se deschidă? Cum să comunic astfel încat lucrurile care par îngheţate, impracticabile şi veşnic agresive să înceapă să se îmblanzească şi să înceapă să se întample un anumit schimb compasionat?

Ei bine, toate acestea încep de la a fi dispus să simţi stările prin care treci. Pornesc cu a fi dispus să ai o relaţie plină de compasiune cu părţile din tine însuţi despre care crezi că nu merită să existe pe planetă. Dacă suntem dispuşi ca prin meditaţie să fim conştienţi nu doar de ceea ce este confortabil, ci şi de cum se simte durerea, dacă chiar aspirăm să rămanem treji şi deschişi la ceea ce simţim, să recunoaştem şi să luăm cunoştinţă de acestea în fiecare moment şi în cel mai bun mod în care putem, atunci ceva începe să se schimbe.

Acţiunea compasionată - a fi acolo pentru ceilalţi, a fi capabil să acţionezi şi să vorbeşti într-un mod care comunică - începe cu a ne vedea pe noi înşine cand devenim răi sau cand suntem buni. Chiar în acel punct, putem contempla faptul că există o alternativă mai largă la oricare dintre acestea, un loc mai gingaş, mai instabil în care putem să trăim. Acest loc, dacă-l putem atinge, ne va ajuta să ne antrenăm în cursul vieţii noastre pentru a ne deschide în continuare la orice am simţi, şi continuăm să ne deschidem, în loc să ne închidem tot mai mult. Vom descoperi aceasta pe măsură ce ne vom angaja în această practică, pe măsură ce vom începe să avem un sentiment al sărbătoririi aspectelor din noi înşine pe care le găseam aşa de imposibile înainte. Ceva se va schimba în noi. Ceva se va schimba definitiv în noi. Vechile noastre şabloane obişnuite vor începe să-şi piardă influenţa şi vom începe să vedem feţele şi să auzim cuvintele oamenilor care vorbesc cu noi.

Dacă începem să fim sensibili la orice simţim cu un fel de bunătate, scutul nostru protector se va topi, şi vom găsi că mai multe domenii din viaţa noastră sunt practicabile. Pe măsură ce învăţăm să avem compasiune pentru noi înşine, cercul compasiunii pentru ceilalţi – „ce”, şi „pentru cine”, şi „cum” putem lucra – devine tot mai larg.


- fragment din cartea -
„When Things Fall Apart” by Pema Chodron
- Heart Advice for Difficult Times -
http://www.thinkingpeace.com/Lib/lib091.html


Alte articole din categorie:

Povestea cheii
Dacă mergi la piată. (sau în agora) (sau în forum)
Un petic de hartie
Ultima poveste
Povestire zen
Povestea celor doi gospodari
Frica
Basculanta cu balegar
Construind inimi – nu săli de meditaţie
Fulgi de nea
MODUL CORECT DE A PRIVI (RIGHT VIEW)
Ghidul idiotului pentru liniştea minţii
Ataşarea
Cum să te porţi cu demonul
Gunoiul inflorit







  Noutati

Noutati Gnspy
Yoga in Bucuresti - progr...
Moeciu 2016 in plina desf...
Moieciu 2016 - Program
 

Din experienta cursantilor Yoga
Trairi dupa primul trimes...
"Repere" care au disparut
teama de Dumnezeu
 

Articole Gnspy
Credinta
Proiectul "De vorba cu Bu...
Petitie la CNA privind re...
 

Articole Zen
Povestea cheii
Dacă mergi la piată. (sau...
Un petic de hartie
 

Revista Presei
Matthieu Ricard: Habits o...
Cultura Ritmului Incetini...
Terapia iertarii - I
 

Aparitii editoriale
Revista Romana de Yoga 2
Yoga Sutra
Parintele Tiberiu Visan -...
 



2002-2015 © gnspy.org