Grupul national de studiu si practica YOGA
Organizatie membra a Uniunii Europene de Yoga



Cuvantul de învăţătură pe care nimeni nu vrea să-l audă

Dacă suntem oneşti, ar trebui să admitem că ce vrem cu adevărat de la practică – în special la început (şi de fapt într-o oarecare măsură mereu) – este o mai mare stare de bine în vieţile noastre. Sperăm că, prin suficientă practică, ceea ce ne supără acum nu ne va mai deranja de loc. Există cu adevărat două puncte de vedere din care ne putem apropia de practică, care trebuie explicate. Primul p.d.v. este ceea ce (chiar dacă o admitem sau nu) cei mai mulţi dintre noi „gandesc” că este practica, iar cel de-al doilea este ceea ce este practica „de fapt”. Pe măsură ce continuăm practica, trecem treptat de la un p.d.v. către celălalt, deşi niciodată nu-l abandonăm complet pe primul. Cu toţii suntem undeva în acest continuum.

Operand din primul p.d.v., atitudinea noastră de bază este că vom întreprinde această practică dificilă şi solicitantă deoarece sperăm să obţinem anumite beneficii personale. Poate că nu aşteptăm beneficiile imediat. Putem avea „puţintică răbdare”, dar, după cateva luni de practică, începem să ne simţim înşelaţi dacă viaţa noastră nu s-a îmbunătăţit. Ne începem practică cu aşteptarea sau cerinţa ca, într-un anumit fel, aceasta să aibă grijă de problemele noastre. Cerinţele noastre de bază sunt ca să fim fericiţi şi să ne fie bine, ca să fim mai liniştiţi şi mai în pace. Sperăm că nu vom mai avea acele sentimente teribile de perturbare şi vom obţine ceea ce ne dorim. Sperăm că în loc de a avea neîmpliniri, viaţa noastră va deveni mai recompensatoare. Sperăm să avem mai mult control asupra desfăşurării vieţii noastre. Ne imaginăm că vom fi capabili să fim amabili cu ceilalţi fără ca aceasta să fie un inconvenient pentru noi.

De la practică cerem ca să ajungem într-o stare de mai mare siguranţă şi să obţinem din ce în ce mai mult din ce ne dorim: dacă nu bani şi faimă, cel puţin ceva asemănător. Deşi am putea să nu dorim să admitem, cerem ca cineva să aibă grijă de noi şi ca oamenii care ne sunt apropiaţi să funcţioneze în binele nostru. Sperăm să fim capabili să creem condiţii de viaţă care să ne placă, cum ar fi relaţii interumane corecte, o slujbă bună ori cel mai bun curs al studiilor. Pentru cei apropiaţi, cei cu care ne identificăm, dorim să fim capabili să le „aranjăm” vieţile.

Nu este nimic rău să ne dorim oricare din aceste lucruri, dar dacă gandim că obţinerea lor este scopul practicii, atunci încă nu înţelegem practica. Toate cererile noastre sunt despre ce ne dorim „noi”: noi dorim să fim iluminaţi, noi dorim pace, noi dorim linişte, noi dorim ajutor, noi dorim control asupra lucrurilor, noi dorim ca totul să fie minunat.

Al doilea p.d.v. este total diferit: dorim din ce în ce mai mult să creem armonie şi dezvoltare pentru oricine. Noi suntem incluşi în acestă dezvoltare, dar nu mai suntem centrul creşterii; facem doar parte din imagine. Pe măsură ce al doilea p.d.v. se întăreşte în noi, începem să ne bucurăm să-i servim pe ceilalţi şi să fim mai puţin interesaţi dacă servindu-i pe ceilalţi, starea noastră personală de bine are de suferit. Începem să căutăm condiţii de viaţă – cum ar fi slujba, sănătatea, un partener – care sunt cele mai fructuoase pentru acest scop. Pot să nu fie întotdeauna plăcute pentru noi; cea ce este cel mai important pentru noi este că acestea ne învaţă să servim bine viaţa. De exemplu, o relaţie dificilă poate fi extrem de fructuoasă.

Pe măsură ce adoptăm tot mai mult al doilea p.d.v., în mod probabil vom rămane şi cu preferinţele care defineau primul p.d.v. Vom continua să preferăm să fim fericiţi, să ne fie comod, să fim paşnici, să obţinem ceea ce dorim, să fim sănătoşi, să avem ceva control asupra lucrurilor. Practica nu ne face să ne pierdem preferinţele. Dar cand o preferinţă este în conflict cu ceea ce este cel mai fructuos, atunci suntem doritori să renunţăm de bunăvoie la preferinţă. Cu alte cuvinte, centrul vieţii noastre se schimbă de la o preocupare cu noi înşine către viaţa însăşi. Desigur, viaţa ne include şi pe noi; n-am fost eliminaţi în cel de-al doilea p.d.v. Dar nu mai suntem centrul.

Practica este despre deplasarea de la primul la al doilea p.d.v. Totuşi, există o capcană inerentă în practică: dacă practicăm bine, multe dintre cerinţele primului p.d.v. pot fi satisfăcute. E posibil să ne simţim bine, să fim mai mulţumiţi. Ne vom putea simţi mai în largul nostru cu noi înşine. Deoarece nu ne mai pedepsim corpurile cu atat de multă tensiune, avem tendinţa de a fi mai sănătoşi. Aceste schimbări pot confirma în noi concepţia greşită că primul p.d.v. este corect: anume că practica este despre a face viaţa mai bună pentru noi înşine. În fapt, beneficiile pentru noi sunt întamplătoare. Adevăratul ţel al practicii este să servim viaţa cat de complet şi de frucuos putem şi aceasta este foarte greu de înţeles pentru noi: „Vrei să spui că ar trebui să am grijă de cineva care tocmai s-a purtat cu uracios faţă de mine? Asta e o nebunie!” „Vrei să spui că ar trebui să renunţ la confortul meu personal pentru a ajuta pe cineva care nici măcar nu mă place?”

Atitudinile noastre egocentrice sunt adanc înrădăcinate şi sunt necesari ani şi ani de practică pentru a le disloca puţin rădăcinile. Şi suntem convinşi că practica este despre primul p.d.v., că vom obţine ceva din ea, ceva care e minunat pentru noi.

Adevărata practică, totuşi, este în mai mare măsură despre a vedea cum ne rănim pe noi înşine şi pe ceilalţi cu gandurile şi acţiunile noastre înşelătoare. Este să vedem cum rănim oamenii, pur şi simplu deoarece suntem atat de pierduţi în preocupările noastre încat nici nu-i mai vedem. Eu nu cred că noi vrem să-i rănim intenţionat pe cei din jur: este doar pentru că noi nici nu vedem ce facem. Vă pot spune cat de bine merge practica cuiva după cum acea persoană continuă să-şi dezvolte o mai mare procupare pentru ceilalţi, procupare care se extinde dincolo de a avea grijă numai de ce doresc „eu”, de ceea ce mă răneşte „pe mine”, cat de rea e viaţa, ş.a.m.d. Acesta este sensul unei practici care se dezvoltă. Practica este întotdeauna o luptă între ceea ce vrem noi şi ceea ce vrea viaţa.

Este natural să fim egoişti, să ne dorim cea ce ne dorim; şi suntem în mod inevitabil egoişti pană cand vedem o alternativă. Funcţia unei învăţături este să ne ajute să vedem alternativa şi să ne scuture din egoismul nostru. Atata vreme cat suntem prinşi în primul p.d.v., conduşi de dorinţa de a ne simţi bine, sau plini de fericire, sau iluminaţi, avem „nevoie” să fim scuturaţi. Avem „nevoie” să fim perurbaţi. Un Centru bun şi un Învăţător bun ajută la aceasta. Iluminarea este, la urma urmei, simplu o absenţă a oricărei procupări pentru sine. Să nu veniţi la acest Centru ca să vă simţiţi mai bine; nu pentru aceasta este acest loc. Ce vreau eu sunt fiinţe care să ajungă mai mari (în Fiinţa lor) astfel încat să poată avea grijă de mai multe lucruri, de mai multă lume.

În această dimineaţă am primit un telefon de la un fost student care are cancer la plămani. Într-o operaţie anterioară i-au fost extase trei sferturi din plămani şi el s-a dedicat şederii (termenul folosit de autoare pentru zazen) şi parcticii. După o vreme de la operaţie a început să aibă probleme cu vederea şi dureri de cap severe. Testele au revelat două tumori la creier: cancerul s-a extins. S-a întors la spital pentru tratament. Am vorbit despre tratament şi despre ce mai face. I-am spus: „Îmi pare foarte rău că ţi s-a întamplat asta. Doresc doar să te simţi bine. Sper că lucrurile vor merge bine.” A replicat: „Nu asta vreau de la tine. Vreau să te înveseleşti. Pentru mine asta este – şi e minunat. Înţeleg ce este viaţa mea.” A continuat să spună: „Nu înseamnă că nu mă înfurii şi nu mă sperii şi nu mă urc pe pereţi. Toate acestea se întamplă, şi acum ştiu ce este viaţa mea. Nu doresc nimic de la tine în afară ca tu să-mi împărtăşeşti bucuria. Îmi doresc ca oricine să poată simţi ca mine.”

El trăieşte din al doilea p.d.v., cel în care noi adoptăm acele condiţii de viaţă – slujbă, sănătate, partener – care vor fi cele mai fructuoase pentru toţi. El a înţeles. Într-un sens, nu contează dacă el mai trăieşte două luni, doi ani sau mai mulţi. Nu sugerez că el este un sfant. Vor urma pentru el zile de extremă dificultate: durere, furie, revoltă. Prin aceste lucruri trece el şi acum: dar nu despre asta a vrut el să vorbească. Dacă ar fi să-şi revină, ar continua să se lupte cu toate dificultăţile cu care oricine are de a face: cererile şi visele ego-ului. Aceste lucruri nu dispar niciodată de tot, dar se poate schimba felul în care ne raportăm la ele.

Schimbarea de la primul la al doilea p.d.v. este greu de priceput, în special la început. Vorbind cu cei care sunt noi în practică am observat că adesea cuvintele mele pur şi simplu nu sunt reţinute. Precum o pisică pe un acoperiş de tablă fierbinte ori picăturile de apă într-o tigaie bine încinsă, cuvintele îi ating pentru o clipă apoi se ridică şi dispar. Ca şi cum nici n-ar fi existat. Totuşi, în timp, cuvintele nu mai ricoşează aşa rapid. Ceva începe să se prindă. Putem menţine mai mult timp adevărul despre cum este viaţa ca opus la cum gandim că ar putea sau ar trebui să fie. În timp, abilitatea de a sta cu ceea ce este viaţa cu adevărat, creşte.

Schimbarea nu se petrece peste noapte; suntem mult prea încăpăţanaţi pentru aşa ceva. Poate fi accelerată de o boală gravă sau de o dezamăgire majoră, de o mare pierdere sau de altă problemă majoră. Deşi eu nu doresc astfel de crize nimănui, acestea ne aduc adesea învăţătura de care avem nevoie. Practica zen este foarte dificilă deoarece creează disconfort şi ne aduce faţă în faţă cu probleme în viaţa noastră. Nu vrem să facem asta, deşi ne ajută să învăţăm, şi ne împinge către al doilea p.d.v. Să şedem în tăcere cand suntem necăjiţi şi chiar că am vrea să facem altceva, este o lecţie care ne duce puţin către înţelegere. Pe măsură ce recunoaştem valoarea practicii, motivaţia de a practica creşte. Începem să simţim ceva. În fiecare zi căpătăm puterea să şedem, să participăm la o şedere de o zi întreagă, să facem un sesshin. Dorinţa de a face această practică grea, creşte. Începem treptat să înţelegem ce a vrut să spună fostul meu student atunci cand a spus: „Acum ştiu ce este viaţa mea.” Greşim dacă ne pare rău pentru el; poate el este unul dintre cei norocoşi.

Cuvantul de învăţătură pe care nimeni nu vrea să-l audă
de Charlotte Joko Beck din cartea "Nothing Special: Living Zen",
Harper San Francisco, 1993
http://www.budsas.org/ebud/ebdha055.htm

(Traducerea: Nelu Onofrei)


Alte articole din categorie:

Povestea cheii
Dacă mergi la piată. (sau în agora) (sau în forum)
Un petic de hartie
Ultima poveste
Povestire zen
Povestea celor doi gospodari
Frica
Basculanta cu balegar
Construind inimi – nu săli de meditaţie
Fulgi de nea
MODUL CORECT DE A PRIVI (RIGHT VIEW)
Ghidul idiotului pentru liniştea minţii
Ataşarea
Cum să te porţi cu demonul
Gunoiul inflorit







  Noutati

Noutati Gnspy
Yoga in Bucuresti - progr...
Moeciu 2016 in plina desf...
Moieciu 2016 - Program
 

Din experienta cursantilor Yoga
Trairi dupa primul trimes...
"Repere" care au disparut
teama de Dumnezeu
 

Articole Gnspy
Credinta
Proiectul "De vorba cu Bu...
Petitie la CNA privind re...
 

Articole Zen
Povestea cheii
Dacă mergi la piată. (sau...
Un petic de hartie
 

Revista Presei
Matthieu Ricard: Habits o...
Cultura Ritmului Incetini...
Terapia iertarii - I
 

Aparitii editoriale
Revista Romana de Yoga 2
Yoga Sutra
Parintele Tiberiu Visan -...
 



2002-2015 © gnspy.org