Constiinta cristică este o constiintă critică, nu o constiintă care se pune in genunchi si acceptă cu supunere toate nedreptătile sociale ca o fatalitate.
Omul se ridică din patru labe in două picioare, cine sunt cei ce l-au invătat să se aseze din nou in genunchi ?
Demnitatea omului este o meditatie de inăltare, cit mai sus ca Ii-sus. De ce trebuie el să se aplece si să poarte in spatele său demnitătile fără demnitate a celor ce ling praful bogătiilor materiale ?
Deci meditatia de comuniune cu o constiintă cri(s)tică, ar trebui să fie o scoală unde fiecare invată mecanismele logice a langajului, semnificatia cuvintelor etc., pentru a reusi să se exprime de o manieră transparentă. Omul devine constient cu o constiintă critică nu cu tăcerea pestelui in lotus. El este templul Verbului si Fiinta de expresie.
