Grupul national de studiu si practica YOGA
Organizatie membra a Uniunii Europene de Yoga



Caderile de energie

Sunt in mijlocul unui moment de tulburare interioara.
Stari pe care le cunosc de multa vreme, unele cu cauze identificate, altele nu, revin, modificandu-se, ca intr-o curgere continua, ca intr-un suvoi de ganduri, pareri, temeri… In acest suvoi recunosc voci, unele cu ton mai ridicat, altele strigand chiar, iar unele soptind cu intreruperi si tematoare…

Am identificat de curand starea care la mine se repeta mereu, de "cadere" - fizica, energetica (practic, toti parametrii cadeau!) si a cerei semnificatie o caut de 20 de ani. Zilele trecute a aparut un astfel de moment si atunci-desi eram la servici- m-am oprit brusc si am ascultat-o pur si simplu (de obicei intrebam "ce se intampla?", pe tonuri diferite, poate, poate, voi primi raspuns…) . Si am "vazut" "boticul" unui copil care se abtine cu greu sa planga. M-a surprins cumva, pentru ca , din "testele" anterioare in asemenea momente, ma asteptam sa apara Criticul, care "imi taie picioarele " ca sa "nu fac prostii". De data aceasta era chiar copilul vulnerabil.

"Ce rost are sa incerc, daca tot nu-mi iese nimc? Daca tot nu sunt bun de nimic orice as face, daca el tot nu ma iubeste…De ce sa mai incerc?..." N-am stiut sa spun, in mine, decat "plangi, puiule, plangi si spune tot ce ai de spus. Eu te iubesc asa cum esti".

Acum cand scriu, cand aceste stari s-au tot reluat, cu aceleasi personaje, plang din nou. Toate lacrimile care n-au putut fi planse, pentru ca "nu trebuie sa stie nimeni ca te doare, ca tu suferi, nu-I pasa nimanui si nu trebuie sa stie nimeni ce simti tu ca sa nu rada de tine! (mama, prin vocea Criticului) si "nu te mai boci atata, n-ai nici un motiv sa plangi, trebuie sa fii fericita ca ai de toate, astea nu conteaza!" (idem) . Eu plangeam uneori, dar cand nu ma vedea nimeni, chiar in situatii grave, cand ma accidentasem si treceam prin dureri crancene…Dar plangeam cumva fara cuvinte si fara ganduri, imi era rusine si frica sa nu fiu vazuta "slaba"…Si asta s-a intamplat de cand aveam vreo 3 ani. Cred ca multi oameni au avut parte de "lectia" asta. Poate ca nu pe toti i-a marcat la fel, poate ca nu toti isi iubeau mama atat de mult incat sa ia de bun tot ce le spunea ea, poate ca fiecare a avut reactiile lui la educatia primita. Pentru mine, a sti ceilalti ca tu suferi, ca tu nu esti de acord, ca tu ai alta parere care ii contrazice, si mai ales ca tu ai o sensibilitate de protejat si ca tu iubesti oamenii si lumea in care traiesti - au constituit totdeauna subiect "tabu". Am crescut si am luat taurul de coarne. Am inceput sa vorbesc despre mine. Unora…catorva… Am devenit profesoara. Am inceput sa le vorbesc elevilor mei, apoi parintilor lor, inclusiv despre subiecte spinoase, despre lipsa de comunicare si nevoia de… despre nevoi si dorinte, despre adolescenta si sex, despre iubire si neimplinire… elevii mei ma considera cel mai deschis om pe care il cunosc ei. Cand le-am spus ca am fost totdeuna o timida nu m-au crezut, au spus ca nu e posibil ca un om sa se schimbe atat. Si au dreptate…pentru ca eu, de fapt, ma simt si acum la fel!!! Copilul din mine ar da orice sa se simta iubit, si acum, de mama lui. Si nu se simte. Si nu se simte nici apreciat, nici "bun de ceva". Este o suferinta cu care traiesc in permanenta. O durere vie cu care merg inainte in viata, spunand altora ceea ce stiu eu in speranta ca ei vor reusi sa comunice la timp, sa deschida gura si sa spuna ce ii doare, sa se vindece. Sa planga lacrimile pe care le au de plans, fara sa se teama ca nu vor mai fi iubiti. Sa nu trebuiasca s planga in interior, neauziti, mai mult de 40 de ani…

Am inteles ca ceea ce-mi lua energia era copilul care se retragea, facea "botic" si se retragea in sine, isi lua jucariile si pleca, pentru ca "oricum nu contez, oricum n-are rost, oricum m-am chinuit degeaba" - cand , mai ales dupa un moment de reusita, cand am incheiat munca, am reusit ceva dificil, in sfarsit ma puteam relaxa si puteam fi mandra de mine, "cineva" imi amintea ca de fapt nu e chiar asa, ca putea fi mult mai bine, ca tot nemultumiti sunt cei pentru care am facut "ceva", ca nu e bun cu adevarat nimic din ceea ce fac. Surpriza consta in faptul ca , desi m-am obisnuit sa aud vocea criticului, in astfel de momente aprea direct somatizarea, fara nici un gand "critic". Era ca si cum , stiind ca il aud, "intai taia si apoi ma lasa sa numar"!...Intai inducea copilului starea de dezamagire, ii reamintea - altfel decat prin ganduri, adica prin cuvinte - ca tot dezamagiti vor fi cei pe care ii iubeste, ca totdeauna, si ca oricum nu e demn sa fie iubit.

Oare exista entitate numita "comentatorul"? Dar "povestitorul"? Pentru ca ma intreb cum il cheama pe cel ce povesteste acum. Personajele sunt acolo, dar cel ce povesteste e altcineva. Si a aparut si o detasare si un usor amuzament, cald. Dar nu e Parinte, nu e Tutore. E cineva pe care il cunosc, a mai aparut de nenumarate ori in viata mea, dar nu m-am gandit sa-l numesc. Cel ce se da un pas inainte si povesteste ce vede, dar nu observa pur si simplu, ci comenteaza, schimband perspectiva. Si uneori nu schimba tonul vocii, ramane "povestitor".

Si inca ceva, legat de "noile cunostinte" din interiorul meu: luni, in timpul salutului pamantului, a aparut un personaj care s-a auto-numit "Cutezatorul". El ma ajuta de multe ori sa merg inainte. Il ia pe copil de mana si mergem cu totii mai departe, uneori pe poteci necunoscute.
Dar viata este formata NUMAI din poteci necunoscute!!

Va multumesc ca m-ati ascultat.
C.M.
Miercuri, 21 mai 2008

………………………………………………………………………………………

"Caderile de energie" apar cam zilnic, exact in momentele in care am incheiat sarcinile zilnice si as putea sa ma relaxez. As putea, dar nu pot, pentru ca apar indoielile…fara cuvinte! Incepe starea de rau, de nemultumire, …daca ma opresc si privesc in adanc, "cineva" abia asteapta sa vorbeasca, sa spuna, sa planga…si daca reusesc sa fac asta, totul devine ok din nou. Daca nu, starea de rau se acutizeaza tot mai mult. Aproape ca ma obliga sa ascult. Uneori nu am cum sa stau si sa ascult, din motive de "necesitate" si atunci incerc sa linistesc vocea interioara, sa aman "discutia". Se pare ca e atat de mare nevoia de a vorbi, ca are atat de mare nevoie de incurajare, incat nu mai vrea sa astepte!

Golul acela imens din capul pieptului care se asociaza cu o stare de lesin, la o cautare mai adanca, declanseaza suvoaie de lacrimi, se dovedeste a fi nu un gol ci un prea-plin care se cere imperativ ascultat.

Mi-am dat seama, din aceste "conversatii", ca nu cuvintele de alinare pe care I le-as putea spune au efect, ci insasi starea de iubire pe care reusesc sa i-o transmit.

……………………………………………………………………………………………

De cele mai multe ori cand vorbeste, copilul meu interior vorbeste despre sine la masculin. Da, in copilarie - adica pana pe la vreo 35 de ani…- mi-am dorit sa fi fost baiat. Asta poate pentru ca mama mea era o femeie profund nefericita cu statutul ei de femeie si imi tot spunea ca viata unei femei e plina de suferinte…iar a barbatului nu! Si imi spunea ca isi dorise sa aiba 6 fete (oare de ce?!) si abia a reusit sa ma aiba pe mine, dar totodata afirma ca e mult mai bine sa fii barbat! Si "el" nu-mi spune aproape niciodata cum il cheama, sau foloseste nume foarte diferite. Si se invarte in jurul varstei de 3 ani.

Intr-unul din momentele in care copilul din mine s-a prezentat ca avand o varsta ceva mai mare (afirma ca are 5 ani, dar a aparut ca intr-un sir de secvente, pana la adolescenta!) , a fost prima data cand s-a identificat cu tarie ca fiind Alina si am inceput sa desenez. Desenele semanau izbitor cu cele pe care le faceam in copilarie! Erau numai flori si printese. Si acum imi face bine sa desenez…

………………………………………………………………………………………………….

Joi, la sala, in timpul relaxarii "in stor", se pare ca m-am relaxat foarte profund (ceea ce de obicei nu reuseam in acest tip de relaxare). Deodata Amalia (fetita Lianei) s-a asezat brusc pe mine. Socul a fost atat de puternic incat am tipat. Am deschis ochii, apoi i-am inchis la loc. Dar in acea fractiune de secunda au navalit efectiv peste mine toate sperieturile pe care le-am trait, inca de cand eram de varsta Amaliei. Am auzit vocea tatalui meu care striga la mama in miez de noapte, ai mei care se certau si m-au trezit din somn in strigate, mama care ma trezea apoi dimineata sa plec la scoala scuturandu-ma in loc sa vorbeasca intai cu mine si eu ma speriam, tresaream din somn, teama permanenta ca s-ar putea intampla ceva rau, ca tata i-ar putea face ceva rau mamei - sau mie, mai tarziu … teama ca ai mei se vor desparti, apoi, dupa niste ani, teama ca nu vor reusi sa se desparta si vor continua aceasta viata de cosmar, tata care sarea la gatul mamei s-o sugrume - si apoi, intr-o noapte, a sarit la mine smucindu-ma si urland … nu s-a intamplat niciodata nimic mai rau, doar strigate si amenintari, primii 25 de ani din viata mea! Tresaream la orice zgomot, dormeam "iepureste", eram tot timpul in alerta, strigam cat puteam de tare ca sa-I acopar , strigate disperate pe care ei nu le luau niciodata in seama. Si asta era mai tarziu, cand eram deja mare, pentru ca mica fiind ma simteam paralizata, nu aveam curajul sa tip. Si acum, cand mi-e rau, ma simt paralizata, mainile - in special dreapta - refuza sa ma asculte, maxilarele - mai ales in dreapta - mi se intepenesc … pare a fi o stare fizica, dar la analize facute chiar pe maximul starii de rau nu apare nici o modificare fizica. Iar starea dispare efectiv in clipa in care o ascult si ii recunosc lacrimile ascunse. …Si o tot aud pe mama spunand "nu mai tipa ca ne aud vecinii!"…totdeauna vecinii au fost importanti, nu ceea ce simteam eu! Nu faptul ca ma speriau pe mine, copilul lor!

Imi dau seama ca am fost un copil fidel mamei mele, ca am preluat suferinta ei si starea ei de victima. Si ca in acelasi timp nu pot sa-I iert faptul ca a tolerat atat de mult timp o asemenea atmosfera toxica. Tatalui meu i-am returnat suferinta provocata, in mod simbolic, depunand la mormantul lui o scrisoare si un obiect semnificativ… mamei i-am vorbit despre o parte din aceste lucruri, dar o mare parte au ramas nerostite, se rostesc inca prin mesaje fara cuvinte, prin stari…

Frustrarea de a nu fi fost lasata sa rostesc revolta impotriva nedreptatii, suferinta , frica, imi provoaca, inca, rabufniri de plans si amaraciune.

Si stiu ca ele nu se vor alina decat cu multe, cu foarte multa iubire… De fiecare data cand apar, transmit acest mesaj de iubire copilului meu interior, pentru ca el sa ajunga sa aiba din nou curajul de a se bucura de viata!

Te iubesc, puiule! Te iubesc asa cum esti.
Cu drag, Cristina

Alte articole din categorie:

Trairi dupa primul trimestru
"Repere" care au disparut
teama de Dumnezeu
Lucrurile invatate din Yoga
"De ce Aici? De ce Acum? De ce Asa?"
Zambetul..
Un Paste Fericit
Sa respir... sa ma las respirata
M-am nascut intr-o zi de .......
Udana Jayat
Satya
Despre iubirea de Dumnezeu
Caderile de energie
Dialog cu Criticul meu Interior
O lectie despre infrapersonalitati







  Noutati

Noutati Gnspy
Yoga in Bucuresti - progr...
Moeciu 2016 in plina desf...
Moieciu 2016 - Program
 

Din experienta cursantilor Yoga
Trairi dupa primul trimes...
"Repere" care au disparut
teama de Dumnezeu
 

Articole Gnspy
Credinta
Proiectul "De vorba cu Bu...
Petitie la CNA privind re...
 

Articole Zen
Povestea cheii
Dacă mergi la piată. (sau...
Un petic de hartie
 

Revista Presei
Matthieu Ricard: Habits o...
Cultura Ritmului Incetini...
Terapia iertarii - I
 

Aparitii editoriale
Revista Romana de Yoga 2
Yoga Sutra
Parintele Tiberiu Visan -...
 



2002-2015 © gnspy.org