Grupul national de studiu si practica YOGA
Organizatie membra a Uniunii Europene de Yoga



Întorcandu-ne către durere

Aceasta e traducerea unor fragmente dintr-un articol mai mare. Sper să fie de folos.


Întorcandu-ne către durere


Apoi căsătoria mea s-a sfarşit – mi-am dat seama de atunci că aceasta e destul de comun – a fost una din acele crize în care totul se sparge în bucăţi. Nu mai puteam simţi pămant solid sub picioarele mele. A fost devastator.
Termenul depresie nu era folosit prea mult în acea vreme, dar cred că am trecut printr-o depresie majoră. Atunci însă nu aveam cuvinte, tot ce ştiam era că durerea era intensă, şi nu era nimic ce aş fi putut să fac pentru a ieşi de acolo. Oricare din strategiile de a mă distra sau de a găsi confort pe care le cunoşteam, doar îmi exagerau durerea.

… Într-o zi, revenind de la şcoala unde eram profesoară, am văzut pe bancheta maşini o revistă deschisă la articolul “Lucrînd cu negativitatea”. Primul rand pe care l-am citit spunea ceva în genul “Nu este nimic rău în privinţa negativităţii”. Am înţeles aceasta ca însemnand: “Nu este nimic rău în legătură cu starea prin care treci. Este foarte reală şi te aduce mai aproape de adevăr.” Articolul explica faptul că atunci cand te găseşti prins într-un disconfort extrem sau într-o negativitate extremă, problema nu este negativitatea în sine. Dacă poţi avea o experienţă directă a durerii, va fi un mare învăţător pentru tine. Problema este ceea ce Chogyam Trungpa numea “negativitatea negativă,” adică să reacţionezi împotriva negativităţii şi să încerci să scapi de ea.

Primul adevăr nobil exprimat de Buddha este că oamenii experimentează dukka, un sentiment de insatisfacţie sau suferinţă, un sentiment că ceva e greşit. Simţim această insatisfacţie deoarece nu suntem în acord cu adevărata noastră natură, cu bunătatea noastră fundamentală. Şi nu vom fi în mod fundamental, spiritual mulţumiţi pană cand nu ne vom acorda. Dzigar Kongtrul, învăţătorul meu din ultimii cinci ani, spune că numai în vest este această insatisfacţie coagulată în: “E ceva rău cu mine.” Se pare că a gandi despre sine ca fiind defect este mai mult un fenomen vestic decat unul universal. Şi, atunci cand înveţi studenţii din vest, e necesar să abordezi aceasta, pentru că pană cand antipatia faţă de sine nu e cel puţin parţial vindecată, oamenii nu pot experimenta adevărul absolut.
De ce nu?
Deoarece ei vor interpreta greşit lipsa de fundament (arbitrariul) a adevărului absolut. Oamenii vor crede că e ceva rău în privinţa lor.
Această autocritică pare dificil de evitat. Nu te trezeşti într-o dimineaţă şi-ţi spui: “Voi înceta să mai fiu autocritic!” Dacă scapi jos un borcan la magazin, şi se sparge, vei gandi în mod automat “Of, ce prost neîndemanatic sunt!”
Eu cred că e ceva mult mai adanc decat să gandeşti că eşti neîndemanatic. De fapt am teoria mea despre asta, bazată pe propria experienţă. Am fost într-o relaţie stransă cu cineva despre care simţeam că nu mă plăcea de loc, şi nu puteam vedea nici o ieşire. Mai mult decat atat, acea persoană era inaccesibilă şi n-ar fi discutat cu mine despre acea problemă. Această combinaţie între a mă simţi antipatizată şi a nu avea şansa să discut despre asta m-a făcut să simt că era ceva extrem de rău în legătură cu mine, că eram o persoană rea.
Am încercat toate tehnicile de meditaţie pe care le cunoşteam, însă nimic nu mi-a uşurat durerea pe care o simţeam. Era similară cu durerea pe care am simţit-o cand soţul meu m-a părăsit. Aşa că m-am dus în sala de meditaţie în care practicam la acea vreme, şi m-am aşezat. Nu am făcut nici o meditaţie particulară. Doar am stat acolo în mijlocul acestei dureri, încremenită cu spatele drept, întreaga noapte.
Şi am avut o înţelegere intuitivă (insight). Primul lucru a fost că m-am simţit fizic ca un copil mic, atat de mic încat dacă aş fi stat pe scaunul meu, tălpile mele nu ar fi ajuns la podea. Şi apoi a fost o recunoaştere că aveam nevoie să mă relaxez în durere. Pană atunci evitasem să merg în acel loc unde mă simţeam rea, inacceptabilă sau neiubită. Nici un limbaj nu poate exprima cat de înspăimantător am simţit acel loc. Dar am început să respir acolo. Mi-am dat seama că este un moment crucial. Cumva, chiar şi la divorţ, nu am atins limita de jos. Şi în noaptea aceea am ajuns acolo. Am fost la cateva secunde de a experimenta sentimentul morţii.
Sentimentul morţii?
Cel mai adanc nivel al insatisfacţiei pe care o simţim toţi, şi pe care cei din vest o interpretează greşit ca şi cum ar fi ceva rău cu ei. Dar, relaxandu-mă în acel sentiment, acesta a trecut prin mine. Şi nu am murit. A trecut chiar prin mine. Acela a fost un moment mare pentru mine. Am realizat că rezistenţa la ideea că sunt incapabilă să inspir dragostea sau afecţiunea, doar mi-a întensificat durerea.
Deci îţi foloseşti propria viaţă ca fundament pentru practica spirituală.
Nu există nimic altceva în afara propriei vieţi care poate fi folosit ca fundament pentru practica spirituală. Practica spirituală este viaţa ta, 24 de ore pe zi. Nu ai pauză. Facem practica formală – meditaţia – deoarece ne aduce mai aproape de acele stări ale minţii pe care le experimentăm în viaţa noastră în timpul perioadelor de criză. De exemplu, cand am şezut acolo întreaga noapte, nu am fugit de ce se întampla cu corpul şi mintea mea. Nu a fost nici o pauză - nici măcar ca să mă spăl pe dinţi sau să urinez. A fost numai o experienţă continuă clipă-după-clipă a prezentului.
În buddhism, există ideea numită alaya. În sanskrită cuvantul alaya descrie un depozit personal al conştienţei. Conţine esenţa despre cum percepem noi lumea şi experienţele vieţilor noastre individuale, şi orice ni se întamplă nouă se iveşte de aici. Aceste seminţe ale orice gandeşti, spui şi faci tu sunt îngropate acolo. Şi atunci cand se ivesc condiţiile, anumite seminţe se deschid. Acesata mi s-a întamplat mie în acea noapte.

Întoarcerea către durere în loc de evitarea ei este o temă comună în cărţile dvs.
Da, deoarece am realizat ce sursă de bucurie este cu adevărat întoarcerea către durere. Evitarea de către noi a durerii ne ţine blocaţi într-un ciclu al suferinţei. Buddha a spus că ceea ce noi considerăm că este solid nu este cu adevărat solid. Este fluid. Este energie dinamică. Şi nu doar că ne considerăm oponenţii şi obstacolele ca fiind solide; şi despre noi credem că suntem solizi şi permanenţi. În vest adăugăm credinţa că sinele e rău. În acea noape pe care am petrecut-o meditand, am descoperit că nu există un eu rău solid. Totul este doar experienţă inefabilă.
Este această experienţă ceea ce buddhiştii ar numi “emptiness”(starea de spaţiu gol)
Eu nu folosesc prea mult limbajul buddhist, însă da, buddhiştii ar numi aceasta “emptiness”, “shunyata” sau “egolesness” (starea fără ego). Eu aş spune că am experimentat fluiditatea a ceea ce am crezut odată că ar fi sinele solid. Şi chiar am experimentat într-un mod buddist tradiţional, şezand în prezenţa experienţei mele – nu fugind în scenarii, aşa cum facem în mod obişnuit. Aceste poveşti pe care le inventăm despre noi înşine, ne distanţează de duritatea experienţelor noastre directe.
Ceea ce credm noi că ar fi cele mai rele coşmaruri, sunt intrări către alte stări ale minţi. În mod obişnuit ceea ce se întamplă cand experimentăm durerea este că obişnuinţa noastră de a evita durerea se întăreşte, sau durerea dă naştere altor obişnuinţe producătoare de păreri de rău bazate pe pe ficţiunea că ceva e rău. Dar cand guşti experienţa în întregime, în felul în care am făcut-o eu în noaptea aceea, întrarea se deschide în ceea ce eu aş numi ”un acum fără timp, permanent.”
Nu e nimc rău în privinţa gandurilor şi emoţiilor noastre cu excepţia faptului că ne identificăm cu ele şi le facem să pară solide. Dar dacă nu te identifici cu ele, începi să vezi viaţa ca pe un fel de film în care tu eşti personajul principal. Continuă să aibă intrigă şi conflict – nu poate fi altfel – dar nu mai eşti prins aşa de strans în tot ce se petrece. Avem nevoie să lăsăm să meargă scenariul şi să avem o experienţă directă a ceea ce se petrece cu adevărat, fără să ne învinuim pe noi sau pe nimeni altcineva.
Acesta este un mesaj important pentru cei din vest, deoarece noi suntem prinşi în carlig într-o poveste despre o problemă. În buddismul tibetan, acest sentiment de prindere în carlig e numit shenpa. Este un impuls de nestăvilit, un răspuns reflex pe care îl tot repetăm la nesfarşit. Cand suntem prinşi ne pierdem echilibrul şi inteligenţa. Dar putem vedea cand se petrece aceasta. Poţi să recunoşti. Te poţi surprinde pe tine însuţi. Şi atunci poţi să faci altceva, să alegi o alternativă proaspătă. Deoarece, dacă faci ce ai făcut întotdeauna, nu vei ieşi niciodată din carlig.
Sfătuiesc oamenii să rămană în prezenţa experienţei lor cand apare shenpa. O modalitate este să începi să îţi urmăreşti respiraţia: inspir-expir. Nu trebuie să fie un act spiritual, ci doar ceva care să înlocuiască reacţia obişnuită. În cele din urmă, dacă nu faci răspunsul obişnuit, atunci impulsul de nestăvilit trece. Te afli în altceva. Atunci cand nu ai răspunsul obişnuit, cu adevărat arzi complet acele seminţe din alaya. Apoi există două rezultate posibile. Unul este că impulsul de nestăvilit dispare; nu mai ai acea dorinţă particulară să mănanci prăjitură cu ciocolată, sau să faci o remarcă răutăcioasă. Celălalt rezultat este că impulsul de nestăvilit continuă să se ivească, dar tu nu-l mai investeşti cu aşa mare semnificaţie.
Dar nu vei ajunge nicăieri dacă nu practici.
Da, cheia este practica meditaţiei. Însă unii oameni pot medita zeci de ani şi totuşi să nu ardă nici o sămanţă. Ei sunt blocaţi într-o imagine despre ei înşişi ca fiind meditatori buni, sau buddhişti buni. Ca să arzi seminţele de shenpa, trebuie să stai în mijlocul focului.
Ezra Bayda face o practică într-o anumită zi din săptămană, în care orice s-ar întampla, el nu rosteşte şi nu acţionează din negativitate. Ai putea gandi că ceea ce face e reprimare, însă aceasta intensifică conştienţa asupra cum altfel ai vorbi şi acţiona în moduri care întăresc negativitatea. Dacă ai făcut acest jurămant, îţi poţi spune: “E miercuri. Nu pot să fac asta!” Ca rezultat, descoperi cum se simte să arzi seminţele karmice ale minţii negative, vorbirii negative şi acţiunii negative.
Avem nevoie să întrerupem aceste obişnuinţe care ne menţin blocaţi într-un ciclu al suferinţei. Avem acest sens al sinelui ca solid, îndreptăţit sau justificat, care n-ar fi aşa o problemă exceptand că se adună la enorma suferinţă la nivel personal, şi la nivel global.

… despre 11-09-2001.
Atunci eu n-am simţit prezenţa unui duşman: “noi împotriva lor.” Uneori seminţale alaya se maturizeză pentru naţiuni şi cred că asta s-a întamplat.
Buddhismul adoptă nonviolenţa. Şi totuşi, se pare că noi trăim într-o lume în care violenţa este în creştere. Cum e posibil să rămai paşnic într-o astfel de lume violentă?
Trebuie să-ţi doreşti să-ţi pierzi apetitul pentru violenţă. Şi pentru a face asta, trebuie să-ţi pierzi autojustificarea. Trebuie să realizezi că nu poţi continua să ai reacţiile obişnuite la ceva, în special dacă reacţia ta sfarşeşte în violenţă – fizică sau verbală – împotriva ta sau a altcuiva, ori chiar împotriva guvernului ţării tale, a teroriştilor sau a oricui altcuiva. Trebuie să accepţi cu toată fiinţa ta că reacţiile obişnuite sunt otrăvitoare nu numai pentru tine ci şi pentru restul lumii.
Unii oameni se trezesc la aceasta pentru că văd repercursiunile violenţei în lume în ziua de azi. Însă văd din ce în ce mai mulţi oameni căutand moduri de a-şi justifica agresiunea. Îi aud cum spun: “Aşa este, dar de data asta am dreptate!” Aceasta este autojustificarea care vorbeşte. Este vocea fundamentalistului din noi. Oamenii au nevoie de o mulţime de încurajări înainte de a face să tacă această voce. Cei mai mulţi dintre ei nu pot să scape de ea imediat. Continuă să fie blocaţi în scenariu. Dar nu lucrăm cu „bun şi rău”. Lucrăm cu o schimbare la nivelul centrului fiinţei noastre. Cand faci această schimbare, şabloanele obişnuite care te fac să gandeşti că ceva este bun sau rău, nu mai au putere asupra ta. Nu mai eşti sclavul lor.
Unii găsesc acest mesaj puternic, dar data următoare cand cineva îi enervează, redevin autojustificaţi. Le spun: “Însămanţaţi acele seminţe care vor cauza, vouă şi altora, o mare nefericire şi vă separaţi de bunătatea voastră fundamentală.” Ei fac o pauză şi-mi răspund: “Ai dreptate.” Dar mulţi dintre ei sunt încă nedoritori să renunţe la scenariul lor. Ei spun: “Uneori trebuie să fii practic. Uneori sunt lucruri care trebuiesc făcute.” Impulsul de nestăvilit să urmeze drumul bătătorit este foarte puternic.
Cred că un alt drum bine bătătorit este ideea că trebuie “să-i lovim noi, înainte să ne lovească ei.” Deci este autoapărare, nu doar autojustificare sau “dreptatea noastră.”
Acesta se petrece acum la nivel internaţional, în special cu SUA şi Orientul Mijlociu. Este o oglindă la ce se petrece la nivel individual. Ceea ce numim “ego” ori sensul unui sine solid, putem la fel de bine numi “autoapărare.” La nivel internaţional e acelaşi lucru. Autoapărarea te conduce la a gandi că trebuie să ai securitatea ţării, ceea ce este sinonim cu toate acele obişnuinţe de care v-am vorbit. Şi devii din ce în ce mai separat de inima ta fundamentală, de înţelepciunea ta fundamentală, de interconectarea ta fundamentală cu ceilalţi oameni.
Urmăm reacţiile noastre obişnuite deoarece nu dorim să simţim lipsa de justificare, caracterul arbitrar al unei anumite situaţii. Dar buddhismul ne învaţă că totul este mereu lipsit de justificare. Dacă putem şti asta, şi să ne împrietenim cu asta, atunci fericirea este posibilă. Încercarea de a evita lipsa de justificare, caracterul arbitrar conduce numai către violenţă.
Ce ţi-ai fi dorit să se fi întamplat după atacurile din 11.09 ?
Mi-aş fi dorit să fi văzut un mare număr de oameni realizand că lipsa de justificare pe care o experimentau era adevărul; atunci n-ar mai fi trebuit să fie un coşmar; că se puteau relaxa în acesta. În primele zile de după atacuri, am auzit oameni spunand că singurul lucru care avea sens era să fii bun cu ceilalţi. Aceasta se întamplă cand te relaxezi în lipsa de justificare: dintr-o dată singurul lucru care are sens este să fii bun cu ceilalţi.
E dincolo de abilitatea mea să spun exact ce-ar fi trebuit făcut. Dar Dalai Lama l-a implorat pe preşedintele Bush să nu înceapă războiul, deoarece agresiunea naşte numai agresiune. Fiecare dintre noi are nevoie să realizeze în primul rand ce seminţe au cauzat producerea unei astfel de tragedii. Şi apoi putem începe să ardem seminţele agresiunii mai degrabă decat să escaladăm violenţa, ceea ce ne va conduce într-un loc mai rău ca înainte.
Mi-aş fi dorit să văd o conştientizare a cauzei şi efectului la nivel global. 11.09 putea fi momentul adevărului, al lipsa de justificare finale. Am fi putut începe să ardem seminţele agresiunii în loc să sădim mai multe; am fi putut crea o pace şi o armonie mai mare între oameni în locul unei uri şi polarizări mai mari. Cu toţii trebuie să fim atenţi la fundamentalism, această auto-justificare care ne spune că totul este din vina altuia.

http://www.beliefnet.com/story/160/story_16054_1.html




Alte articole din categorie:

Povestea cheii
Dacă mergi la piată. (sau în agora) (sau în forum)
Un petic de hartie
Ultima poveste
Povestire zen
Povestea celor doi gospodari
Frica
Basculanta cu balegar
Construind inimi – nu săli de meditaţie
Fulgi de nea
MODUL CORECT DE A PRIVI (RIGHT VIEW)
Ghidul idiotului pentru liniştea minţii
Ataşarea
Cum să te porţi cu demonul
Gunoiul inflorit







  Noutati

Noutati Gnspy
Yoga in Bucuresti - progr...
Moeciu 2016 in plina desf...
Moieciu 2016 - Program
 

Din experienta cursantilor Yoga
Trairi dupa primul trimes...
"Repere" care au disparut
teama de Dumnezeu
 

Articole Gnspy
Credinta
Proiectul "De vorba cu Bu...
Petitie la CNA privind re...
 

Articole Zen
Povestea cheii
Dacă mergi la piată. (sau...
Un petic de hartie
 

Revista Presei
Matthieu Ricard: Habits o...
Cultura Ritmului Incetini...
Terapia iertarii - I
 

Aparitii editoriale
Revista Romana de Yoga 2
Yoga Sutra
Parintele Tiberiu Visan -...
 



2002-2015 © gnspy.org